Momente din istoria Muzeului de Artă Cluj-Napoca. Partea III

Április 03, 2020 - Május 15, 2020
Képek

Momente din istoria Muzeului de Artă Cluj-Napoca (III)

Muzeul de Artă Cluj-Napoca a fost înființat în anul 1951, iar prima expoziție permanentă a fost deschisă în clădirea Reduta (Str. Memorandumului), actualul sediu al Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Florian Potra, în numărul din august-octombrie 1952 al Almanahului Literar, ne oferă o descriere a componenței expoziției permanente de la acea vreme:

„[…] Pentru început, noua instituție dispune de cinci săli, în care materialul muzeologic e repartizat după criterii cronologice și istoric-culturale.

În sala I-a, rezervată „Artei feudalismului”, locul cel mai important îl ocupă un Altar adus de la Jimborul secuesc și datând din 1520. Măiestria tehnică și picturală a execuției acestei opere dovedește prezența unei concepții și a unor deprinderi artistice surprinzător de dezvoltate, având în vedere locul și timpul în care a fost ea realizată. În aceeași sală mai sunt expuse felurite obiecte și arme lucrate în metal sau în lemn, dintre care cele mai frumoase sunt Candelabrul (don sec. XVI), un Scut (sec. XVII) și săbiile pentru două mâini (sec. XVI). 

În cea de a doua sală sunt expuse obiecte aparținând Artei meșteșugărești din secolele XVII și XVIII. Prezintă interes Ușa împărătească (sec. XVIII), bogata colecție de vase în cositor (sec. XVIII), precum și o serie de bijuterii (sec. XVI-XVIII), lucrate cu destul meșteșug. 

Lucrările expuse în sala a III-a întregesc imaginea pe care ne-am făcut-o despre începuturile picturii laice din țara noastră, când a luat o mai mare dezvoltare portretistica. Dacă în portretele lui Chladek, Toepler sau Wagner se poate observa un oarecare manierism, operele lui Frankenberger (Portret de femeie), Const Lecca (Portretul paharnicului Ovedeanu) și Kupeczky Ianos (Ioan Sobieski, regele Poloniei) dovedesc o orientare realistă și originalitate în tratarea desenului și a culorii. Singurul peisaj al sălii (în afară de acuarelele lui Popp de Szatmáry) aparține lui Neuhauser-senior (Castelul din Uioara) și nu e lipsit – cu toată naivitatea construcției – de expresivitate și de gust coloristic. 

Sala a IV-a, care e cea mai spațioasă și cea mai bogată în material, cuprinde pe lângă pânzele câtorva reprezentanți ai școlii ardelene maghiare, o serie de opere reprezentative ale clasicilor picturii românești. Aman, Tăttărăscu, Grigorescu, Băncilă, Luchian. Dintre pânzele cele mai frumoase și mai pătrunse de realism și poezie amintim Fântâna, Florile, Casă la Vitré – ale lui Grigorescu (fără să uităm și un autoportret al acestuia puțin cunoscut); Peisaj – de Andreescu, Garoafele, Autoportret, Bucătăria Mânăstirii Brebu și Peisaj la Brebu – ale lui Luchian, Femeie ștergând vasele – de Băncilă. 

Dintre operele pictorilor din școala ardeleană maghiară se impun atenției Copii plângând a lui Munkácsy, peisajele lui Marko Károly și ale lui Mednyászky László, Melcul lui Koszta József, dar mai ales compozițiile de mari proporții ale lui Madarasz Viktor (Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei, între savanți) și Veress Zoltán (Scenă de școală), acesta din urmă mai ales remarcându-se printr-o puternică forță de individualizare a personajelor. Dintre pictorii maghiari contemporani, se cuvine să fie menționat Krizsán János, cu Peisaj la Baia Mare.

În aceeași sală sunt expuse câteva opere de sculptură (...) devenite, de acum, clasice, busturile Actorul Pascally – al lui Georgescu, Caragiale – de Spaetke, Tolstoi și Pictorul Luchian – ale lui Paciurea, precum și câteva figuri de Strock. 

În sfârșit, sala a V-a e dedicată artei plastice contemporane (în afara desenelor lui Henția și a caricaturilor lui Grigorescu). De data aceasta, locul de frunte aparține unei sculpturi: Întâlnire de Boris Caragea (într-un grup de mare echilibru și mișcare, e reprezentată întâlnirea dintre un soldat sovietic și o familie de țărani români). Opera aceasta se distinge printr-un dinamism sculptoric puțin comun și printr-o concepție umanistă optimistă și emoționantă. În afară de pânza lui Camil Ressu (Academia la fereastră), demne de relevat sunt remarcabilele gravuri ale lui Szabo Béla. Acesta dovedește o sigură orientare realistă și se arată a fi înzestrat cu un simț deosebit al luminii și cu o mare precizie tehnică.

Statuia tovarășului Stalin, modelată de M. Schulmann, prezintă o valoare deosebită, remarcându-se prin linia caldă și simplă […]” (Almanahul Literar. Revistă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Filiala Cluj, anul III, nr. 8-10 (33-35), august-octombrie 1952, p. 253-255.)