Lucrări din patrimoniul muzeului (III)

Eugen Gâscă, Transparențe

Este emblematic modul în care Eugen Gâscă (1908-1989) și-a păstrat nealterat cultul pentru o anume sonoritate și specificitate a expresiei. Dăinuia în străfundurile ființei sale realitatea primelor impresii și trăiri plămădite în contact cu lumea satului din câmpia transilvană. Dornic să reactualizeze semnificația acestor trăiri, va promova o însuflețire a miturilor arhaice prin care freamătul generațiilor trecute se insinuează în existența noastră. Cel mai adesea suprafața pictată se populează cu făpturi eterice, diafane, care plutesc într-un spațiu nedefinit, mirific. Ele schițează necontenit gesturi ritualice: ocrotesc sau mângâie tandru o floare (această simbolică esență a vieții biruitoare), se arcuiesc sau înclină generos asupra pământului cultivându-l sau recoltează solemn darurile unei munci rodnice, se asociază într-un dans perpetuu, într-o ascensiune pe verticală sub impulsul unor nobile sentimente sau aspirații: de puritate, candoare și miracol, de iubire calmă, curată și statornică, de liniște și echilibru. 

Un edificator exemplu este și subtila compoziție Transparențe. Element esențial al configurării – culoarea – este distribuită prin mătăsuiri de tonuri îndelung filtrate, orchestrându-se în infinite nuanțări de griuri-albăstrui. De aceea formele devin volatile, transparente, unificându-se cu atmosfera din jur a cărei emanație par. Se manifestă în pictura lui Eugen Gâscă o constantă preferință pentru plasarea motivului în ceasul de vrajă aflat la cumpăna dintre lumină și întuneric, în amurg, în incertul dimineții sau sub clar de lună. Pe planul sensibilității înregistrăm deci afirmarea unei vibrante porniri romantice. Asemenea autorului „Poemelor luminii”, Lucian Blaga, pictorul, cu văpaia spiritului său a dorit și el să sporească „a lumii taină”. De obicei lumina se prefiră calm și egal asupra formelor și spațiului, cufundate într-o stranie senzație de atemporalitate. (dr. Negoiță Lăptoiu)