De ce “In Absentia”?

Lucrările expuse, o serie de peisaje plein-air, sunt lucrări de amploare care exprimă libertate, atmosferă sugerată de lumina naturală, sprit liber. Picturile au adâncime, orizont, exultă naturaleţe, energie şi culorile sunt vii.

Pictura plein-air este o stare de conştiinţă, dorinţă de absolut, de libertate, de puritate, de natural, pentru că exprimă natura aşa cum este ea, iar natura are darul de a se păstra pură dincolo de orice intervenţie umană, prin puterea de revigorare dată de elemente esenţiale cum ar fi soarele, apa, aerul – atingerea reală a Marelui Creator.

Dimensionarea lucrării este o limită pe care ochiul artistului, fortuit de condiţia lui pământeană, o are sine qua non. Înrămarea lucrării, însă, considerăm că este o limitare pe care o putem cu uşurinţă eluda, dându-i ramei propria valoare stilistică. Rama de-a lungul timpului, a fost supusă unor false rigori, care ţineau de amenajările interioare, bunăstarea proprietarului lucrării de artă, bunul său gust sau lipsa acestuia. De asemenea, ramele alese sau lucrate de artişti au fost atât de personalizate ca stil şi au servit atât de personal lucrarea, încât au fost definite prin numele artistului – Rama Grigorescu, Rama Theodor Aman etc.

În “In Absentia”, lucrărilor le lipseşte rama în mod intenţionat. Rama este conotată în această expoziţie ca o limită pe de o parte, şi ca obiect de artă în sine, pe de altă parte. Limita pe care o reprezintă rama este limita ca obstacol, un obstacol în calea unei “respiraţii” fireşti, emanată de pictură. Rama constrânge lucrarea aplicând presant o coerciţie a esenţei fondului. Ea este o formă fixă care nu lasă fondul să se manifeste şi care gândită, lucrată, decorată, pictată, asamblată cu migală, restaurată, devine un obiect de artă în sine, care concureaza inutil cu lucrarea. Există această situare într-o postură prestabilită a celor două obiecte, lucrarea şi rama sa, o dialectică a problematicii libertăţii pe care expoziţia doreşte să o comenteze. Lucrarea, ca fiinţare vie, este îngrădită de ramă, este presată şi este limitată. Rama, ca obiect în sine la care artistul lucrează, sau rama pe care artistul o alege, este “obligată”, “constrânsă” să se armonizeze cu lucrarea într-un fel pe care nu îl mai considerăm necesar. Restaurarea unei rame vechi îi conferă acesteia o nouă identitate. Rama păstrează în forma ei o istorie a ceea ce a “îngrădit” sau a potenţat ca valoare artistică, odată, cândva, iar receptorul are libertatea de a-şi imagina care au fost conţinuturile anterioare. Rama devine şi este o lucrare în sine.

 

Extrapolând ideea unui binecunoscut proverb, acela care spune că nu haina îl face pe om, valoarea unui tablou nu poate sau nu ar trebui să fie girată de rama pe care o are. Această consideraţie este valabilă la nivel absolut doar în cea mai bună dintre toate lumile posibile, pentru a parafraza judecata sintetică a priori a lui Leibniz. În lumea noastră, artefactul care trebuie să se asorteze cu canapeaua pentru a fi achiziţionat, să intre în nişa de rigips a sufrageriei sau, de ce nu, să însoţească un soclu ori o ramă de excepţie, sunt locuri comune. Singura armă eficace în lupta cu kitschul este denunţarea acestuia.

Proiectul propus de Blanca Alina Pop, In Absenţia – Rama lucrării şi lucrarea din ramă, este notabil din multiple puncte de vedere, unul dintre acestea, poate cel mai important, fiind că poate fi receptat pe diverse nivele, fără a fi prolix sau a se risipi prin diviziuni arbitrare. Am menţionat deja componenta socială, a artistului angajat în promovarea valorilor reale.

Din fericire, pictura Blancăi Alina trăieşte prin ea însăşi, fără a avea nevoie de artificii privind expunerea, pentru creşterea cotei ori audienţei. Pictură vie, suculentă, raportată la o şcoală pe măsură. Faptul de a refuza fotorealismul, iluzionismul sau trucurile perspectivale în favoarea tuşelor, a pensulaţiei, a haşurilor, a unor sisteme cromatice care cunosc rezolvări ingenioase, recomandă o artistă deopotrivă matură şi rafinată.

În fine, relaţiile dintre tradiţie şi modernitate aduc proiectul expoziţional la care mă refer în metamodernism, sintagmă pentru care am optat în spiritul teoriei lui Alan Kirby, conform căreia postmodernismul este deja depăşit. Tablourile expuse cu ramă sau fără, ramele goale, aranjamentul şi cadenţa acestora, proiecţia video, discursul unificator şi baza teoretică solidă sunt echivalente cu un concept nu doar expoziţional, ci şi artistic deplin contemporan, indiferent de terminologia de specialitate la care apelăm.

Expoziţia semnată de Blanca Alina Pop ridică o sumă de întrebări, ale căror răspunsuri le aparţin exclusiv celor care le identifică. În dreptul artistei, ne putem rezerva dreptul onorific de a semnala, dincolo de atributele artistice, interogaţiile estetice.

Mihai Plămădeală, critic de artă