Transformările impuse Marelui Principat al Transilvaniei după trecerea sa în stăpânirea Imperiului Habsburgic la sfârşitul secolului al XVII-lea au favorizat şi restrânsa scenă artistică a provinciei intracarpatice, care asimilează noi forme stilistice legate direct de barocul central-european. Receptarea, la nivel local, a curentelor artistice de provenienţă occidentală va conduce la elaborarea unor variante provinciale, relativ diverse, în care predominante rămân, însă, formulele eclectice, pe care fiecare pictor şi le însuşeşte şi le adaptează potrivit propriilor opţiuni şi gusturi ale comanditarilor.

Alături de portret – o categorie care ocupa un loc prioritar în cadrul colecţiilor nobiliare ardelene, satisfăcând cele mai exigente preocupări, gusturi şi preferinţe ale claselor sociale privilegiate -, dezvoltarea genului peisagistic marchează un alt moment semnificativ al evoluţiei picturii laice de şevalet transilvănene, afirmat în directă conexiune cu prezenţa Barocului în provincie. De la un fundal-cadru scenografic, cu rol convenţional sau literar, pe care se reliefează cu pregnanţă impozantele portrete-efigie ale comanditarilor, peisajul devine, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, mediul-ambianţă conţinător al unor pitoreşti scene de gen, agrementate cu accente anecdotice. Reprezentările peisagistice din secolele XV-XVII, care vehiculau un repertoriu variat de „cadre imaginare”, transpuse pe pânză în viziuni schematice sau fanteziste, sunt înlocuite, acum, de peisajul „veridic”, fundamentat pe exerciţiul observării directe a naturii, al cărei ambient este reconstituit în intimitatea atelierului, prin intermediul schiţelor şi a memoriei vizuale, pictorul conferindu-i, în unele cazuri, o particularitate identificabilă. O producţie artistică, relativ numeroasă, de peisaje panoramice de tipul vedutei ilustrând oraşe, cetăţi, castele, palate, conace şi biserici din Marele Principat al Transilvaniei părăseşte, în această perioadă, atelierele de pictură ale unor maeştrii autohtoni.

Un merit deosebit în dezvoltarea picturii de peisaj transilvănene îi revine celebrei familii de origine vieneză Neuhauser, stabilită la Sibiu, înfloritor oraș comercial și meșteșugăresc, care la sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a distins ca unul dintre principalele centre artistice ale regiunii intracarpatice, începutul acestui reviriment fiind marcat de numirea baronului Samuel von Brukenthal în funcţia de guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei (1777-1787). Contribuţia acestei familii de pictori, formată din Adam Franz (1735-1807) şi cei patru fii ai săi: Franz (1763-1836), Joseph (1767-1815), Gottfried (1772-1836?) şi Johann (1774-1815), constă nu atât în măiestria transpunerilor peisagistice, încă naiv şi empiric înfăţişate, ci mai ales în introducerea acestora ca temă, ca gen de sine stătător, în repertoriul picturii laice de şevalet transilvănene. Fragmentele de realitate zugrăvite pe suprafaţa pânzei cu o fidelitate ilustrativă tipică „primitivilor”, ce descrie, cu moderaţie, pitorescul priveliştilor contemporane îngăduind, totuşi, localizarea lor geografică, conferă un farmec cu totul aparte acestui tip de pictură.

Cel mai înzestrat membru al familiei pictorului austriac Franz Adam Neuhauser -  întemeietorul unei adevărate dinastii de pictori care, asimilaţi orizontului creator local, se vor bucura de generoasa susţinere a mecenatului transilvănean incipient – a fost, însă, Franz Neuhauzer cel Tânăr, un apropiat al cercurilor protipendadei aristocratice şi a elitei burgheze transilvănene care a beneficiat de protecţia şi aprecierea unor rafinaţi colecţionari şi cunoscători ai artei, pictorul ajungând să domine cu propria creaţie scena artistică a provinciei la începutul secolului al XIX-lea. Spirit enciclopedist, de o multilateralitate rar întâlnită, ilustru creator de compoziţii religioase, pictor peisagist şi portretist, desenator, acuarelist şi litograf, restaurator şi colecţionar de opere de artă, mentor al unor importanţi artişti transilvăneni, Franz Neuhauser cel Tânăr este autorul unei opere complexe, ce comportă un interes deosebit şi sub aspect documentar, el fiind, totodată, „artistul predestinat întru împlinirea peisajului transilvănean” (Sabău, 2005, p. 396). Creaţia sa picturală reuneşte forme ale peisajului „clasic”, dar şi subgenuri ale acestei categorii: peisajul schiţat în fundalul unor scene de gen, peisajul bine definit, integrat unei scene cu caracter narativ, peisajul de conţinut preromantic, peisajul tip vedută, peisajul „monument”, peisajul documentar şi, nu în ultimul rând, peisajul independent.

În colecţia Muzeului de Artă Cluj-Napoca se regăseşte şi peisajul panoramic aflat în expunere pe întreaga durată a lunii mai, care reprezintă latura nordică şi cea vestică a cetăţii medievale a Clujului - o fortificaţie şi o aşezare urbană impunătoare -, la intersecţia Canalului Morii, braţul artificial al râului Someş, şi Pârâul Ţiganilor. În perimetrul delimitat de zidul exterior de incintă al vechii cetăţi, prevăzut cu turnuri de apărare, porţi de acces şi bastioane ale breslelor meşteşugăreşti, apare figurată o aglomerare compactă de clădiri pestriţe (palate, case orăşeneşti, dependinţe) din rândul cărora se detaşează impozant siluetele unor edificii de cult reprezentative ale oraşului: Biserica şi Mănăstirea Franciscană; Biserica Sfântul Mihail; Biserica Piaristă, fostă iezuită, cu hramul „Sfintei Treimi”; Biserica Reformată din Uliţa Lupilor. Ambientul bine definit al prim planului compoziţiei (elemente rarefiate de vegetaţie, albiile cursurilor de apă traversate de poduri de lemn şi, respectiv, un baraj, ochi de apă stătătoare) este însufleţit de prezenţa a trei grupuri mixte de figuri pitoreşti surprinse în mişcare, a căror vestimentaţie tipic orăşenească recreează atmosfera acelor vremi. În planul îndepărtat, succesiunea de dealuri populate cu aşezări umane se detaşează pe fundalul amplu al unui cer de un albastru senin, străbătut de nori învolburaţi şi un stol de păsări, care ocupă aproape jumătate din economia suprafeței. Lucrarea se remarcă prin propensiunea spre accepţiunea „veristă” a peisajului citadin, ea furnizând, sub raport arhitectural, informaţii preţioase de natură istorico-documentară, consemnate plastic cu minuţiozitate descriptivă. Bun cunoscător al schemelor compoziţionale specifice vedutei, artistul anonim a operat cu abilă dexteritate normele perspectivale, care pun în scenă un spectaculos aranjament scenografic de planuri succesive, punctat şi flancat de elemente ale naturii. Registrul cromatic este unul sobru, restrâns, dominat de alternanţa judicios echilibrată a tonurilor calde şi reci, a zonelor umbrite şi a celor luminoase, el contribuind în egală măsură la impresia de ansamblu a compoziţiei.

Sub raportul configurării structurale, lucrarea este identică cu o gravură de epocă ilustrând cetatea medievală a Clujului. Deşi autorul ei este în prezent necunoscut, ea poartă ca element de datare anul „1756”, localizat pe acoperişul Bisericii Sfântul Mihail.

Material documentar: Alexandra Sârbu

Referinţe bibliografice:
Sabău, Nicolae, Metamorfoze ale barocului transilvănean, vol. II: Pictura, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2005.

EXPONATUL LUNII MAI, 2018

Anonim, Peisaj panoramic