La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Sibiul, înfloritor oraş comercial şi meşteşugăresc, se distinge ca unul dintre principalele centre artistice ale regiunii intracarpatice, începutul acestui reviriment fiind marcat de numirea baronului Samuel von Brukenthal în funcţia de guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei (1777-1787). Stabilindu-şi reşedinţa la Sibiu, noul guvernator al provinciei imperiale îşi construieşte aici un palat în stilul barocului târziu, după modelul edificiilor reprezentative vieneze, în care îşi transferă valoroasa colecţie particulară de pictură, gravură şi carte rară (1787-1789). În epocă, prezenţa acestei colecţii în oraşul de pe Cibin, accesibilă publicului larg în urma inaugurării celebrei „Pinacoteci” (1817) a baronului Samuel von Brukenthal, a constituit un factor catalizator important în îndelungatul proces de configurare a unei fizionomii culturale distincte la nivel local, cu implicaţii majore şi asupra destinului artei transilvănene.

La Sibiu, în anul 1783, se statorniceşte şi familia pictorului austriac Franz Adam Neuhauser, întemeietorul unei adevărate dinastii de pictori care, odată asimilaţi orizontului creator local, se vor bucura de generoasa susţinere a mecenatului transilvănean incipient. Cel mai înzestrat dintre ei, Franz Neuhauser cel Tânăr (1763-1836), un apropiat al cercurilor protipendadei aristocratice şi a elitei burgheze transilvănene, a beneficiat de protecţia şi aprecierea unor rafinaţi colecţionari şi cunoscători ai artei, pictorul ajungând să domine cu propria creaţie scena artistică a provinciei la începutul secolului al XIX-lea. Spirit enciclopedist, de o multilaritate rar întâlnită, ilustru creator de compoziţii religioase, pictor peisagist şi portretist, desenator, acuarelist şi litograf, restaurator şi colecţionar de opere de artă, mentor al unor importanţi artişti transilvăneni, Franz Neuhauser cel Tânăr este autorul unei opere complexe, care comportă un interes deosebit şi sub aspect documentar.

Portretul de şevalet al contesei Wesselényi, lucrare de referinţă pentru prima etapă de creaţie a pictorului, înregistrează stilistic ecourile barocului tardiv şi ale rococo-ului vienez, el corespunzând unei tipologii portretistice specifice, și anume portretul de reprezentare și evocare, întemeiat pe anumite convenții: „figura trei sferturi”, încadrată de accesorii simbolice care convertesc în plan vizual importanța și rolul social al celui reprezentat, accentul căzând asupra reliefării fidele și minuțioase a particularităților de natură fizionomică, proprii modelului imortalizat. Pictat în anul 1799, panoul de lemn aflat în colecţia muzeului clujean se integrează  în aşa-numita categorie a portretelor compoziţionale, a căror notă de specificitate se datorează proiecţiei figurii modelului pe un fundal-cadru peisagistic, angrementat cu trimiteri aluzive la ambianţa reşedinţelor nobiliare deţinute de comanditarii transilvăneni. Acest tip iconografic, de evidentă sorginte barocă sau rococo, a fost introdus în provincia imperială de maestrul sibian Johann Martin Stock (1742-1800), figură proeminentă a portretisticii barocului transilvan din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Postura impozantă, dar totuşi mai degajată a personajului feminin, chipul său luminos, însufleţit de privirea directă, uşor complice, şi zâmbetul optimist, rafinata vestimentaţie ce preia moda empire, accesorizată cu podoabe scumpe, impun cu pregnanţă efigia contesei Wesselényi (născută Cserei Helena, fiica istoricului Cserei Mihály şi soţia baronului Wesselényi Miklós) ca un reper stilistic în evoluţia portretului de şevalet transilvănean, el constituind, totodată, şi o culme a acestui gen în creaţia artistică a maestrului. De largă amplitudine, ambianţa peisagistică pe fundalul căreia se detaşează figura  modelului este particularizată prin prezenţa unui trunchi masiv de copac, a cărui ramură înfrunzită închide compoziţia în registrul superior, oferind un generos preludiu al încântătoarei privelişti ce se întinde până departe, înspre linia de orizont. În fundalul imaginii, la stânga, se distinge faţada elaborată a castelului Wesselényi din Jibou (judeţul Sălaj), edificat în stil baroc pe parcursul mai multor etape, cu începere din ultimul sfert al secolului al XVIII-lea. Reliefată pe fundalul dealurilor împădurite care închid orizontul, clădirea impunătoare a castelului desfăşurat pe două nivele este dominată de motivul rezalitului central al porţii de onoare, căreia, la etaj, îi corespunde o frumoasă logie încoronată de un fronton triunghiular şi un acoperiş mansardat. O amplă scară de onoare şi cele patru bastioane de colţ cu şarpante independente, legate parţial prin corpuri de plan rectangular ce încadrează o curte pătrată, asigurau accesul în rezalitul central al castelului.

Lucrarea a decorat iniţial interiorul elegant al reşedinţei familiei Wesselényi de la Jibou.

________________

În secolul al XVIII-lea, în mediile aristocratice ale Marelui Principat al Transilvanei se conturează deprinderea de a comanda portrete de familie, noua modă a colecţionismului fiind inspirată de modelul acelui „atrium historicum” (galerie de portrete) etalat, cu multă emfază, în interiorul fastuos al unor palate şi castele din Europa Occidentală. Comenzile de pictură portretistică erau onorate, într-o primă etapă, de artişti străini consacraţi, proveniţi din capitala imperiului, cărora li se vor alătura treptat şi mici maeştrii „peregrini” (călători), mai mult sau mai puţin înzestraţi, originari din diverse ţări apusene. Lucrând aici temporar sau chiar stabilindu-se definitiv, aceşti pictori, graţie deselor peregrinări în căutare de comenzi, îşi vor aduce o importantă contribuţie la proliferarea noului tip de portret din epoca barocului tardiv şi a rococoului, stimulând, pe scară largă, interesul comanditarilor transilvăneni, pe fondul căruia, în rândurile tinerilor pictori autohtoni şcoliţi la Viena sau în alte centre europene, îndeosebi germanice, începe să se contureze, tot mai clar, o puternică dorinţă de afirmare. Creşterea interesului pentru portret, reflectată la nivelul unor „cerinţe de piaţă” mereu mai numeroase, va conduce, în scurt timp, la trasarea unei nete distincţii între portretul de tip aristocratic şi efigia de tip burghez.

Pictura portretistică ocupa, aşadar, un loc prioritar în cadrul colecţiilor nobiliare ardelene, genul consonând pe deplin cu preocupările, gusturile şi preferinţele claselor sociale privilegiate ale Principatului. Prin paleta largă de „simboluri tălmăcitoare” pe care pictorul obişnuia să o introducă în imagine asociind-o figurii modelului, portretul contribuia, în mod vădit, la sublinierea rangului nobiliar sau a ocupaţiei sale cotidiene, două repere-etalon descinse din imaginarul societăţii vremii, care aveau rolul de a confirma autenticitatea imaginii ca reprezentare fidelă a comanditarului.

Material documentar: Alexandra Sârbu

Referinţă bibliografică:
Sabău, Nicolae, Metamorfoze ale barocului transilvănean, vol. II: Pictura, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2005.

EXPONATUL LUNII AUGUST, 2018

Franz Neuhauser cel Tânăr
Portret de femeie din familia Wesselényi