Dispersia semnelor corpului sau constituirea corpului semnelor

Ceea ce selectează aici, sub generala formulă Rătăcirile trupului, Radu Pulbere, sunt lucrări dintre cele care, pe durata ultimilor doi ani, s-au dezvoltat unele din altele ca niște verigi de trecere ale unui întreg lanț creativ. Acest lanț creativ al lucrărilor își are, desigur, programul lui imanent, care, la rândul lui, este amorsat de programul existențial intenționat al artistului. În centrul unui atare program personal se află mereu chestiunea identității: cum să-ți edifici propriul mesaj ca să te poți deveni pregnant în zarva post-postmodernității. Mai mult decât asumare existențială, identitatea devine acum și aici un procedeu sau o tehnică care preferă etalării talentului, explorarea intelectuală, coerentă și lucidă, a posibilităților vizuale, prin reveniri, redescoperi și convergențe. Ea implică distanțare, dubiu și mai degrabă o bucurie masochistă pentru dificultate, decât posesivitate egotistă auctorială.

Pentru o astfel de abordare a vizualului, tematica nu poate fi decât aceea a interogării modalităților reprezentării vizuale, a explorării propriei percepții artistice vizuale într-un continuum al spațiului și timpului. Deci ceea ce este propus și prezentat aici sunt rotițele și axele mașinăriei reprezentării picturale a lumii, a modalității nașterii și producerii semnelor picturale. Pentru a le invoca cumva, Radu Pulbere le numește trupuri ceea ce înseamnă că pentru el aceste corpuri ale reprezentării vizuale sunt însuflețite de semnificații. Iar noi, ca privitori, simțim aceste corpuri într-un înțeles foarte larg, mai mult decât fizic, în registrul ontologiei semnificante. Vegetație (Frânturi de memorie, Mai mult decât se vede, Flori), peisaje (Îndepărtatul țel al acestei perspective, O convergență a aparențelor, Une longueure monotone), mediul acvatic al înotătoarelor – poate pentru că apa este mediul proteic prin excelență al botezurilor și abluțiunilor - (Înotătoarea 1 și 2, Toate sufletele exterioare), interioare (Instrucțiuni pentru singurătate 1, 2 și 3), personaje (Nu chiar atât de departe, Ioana, Voracitatea uitării), sunt toate corpuri ale reprezentării vizuale. Sunt figuri care nu aparțin în sens strict tabloului, așa cum nici tabloul nu se află în stricta posesie a artistului, pentru că figurile, corpurile în calitatea lor de semne vizuale, aparțin mai degrabă unui repertoriu/vocabular general al vizualității. Și chiar și titlurile sunt ulterioare operării cu semnele vizuale: nu chei de acces, ci o finalizare personală a posibilului declanșat de semnele tabloului.

Ceea ce ni se înfățișează prin urmare aici e felul cum se constituie semnul pictural din infra-semne, felul cum stimulul sau semnalul optic devine semn vizual. Sunt lumile picturale prealabile semnului și procesul prin care semnele vizuale se constituie înainte unor coduri stilistice stabilite. E ceea ce precede semnul: matierismul de dinaintea formei, informul, latențele, eboșele. Semnul se naște și se pierde în posibilitățile lui neformalizate, în deformările lui recognoscibile. Fără istorie, doar alternative, coagulări, ezitante între recunoaștere și renunțare, matierism în sensul entelehiei aristotelice. Gest, accident, culoare, layre-le prealabile semnului, fiecare cu posibilitățile sale intersectate într-o posibilitate încă mai aleatorie. De la pre-semn la semn, de la nonfigurativ la figurativ, de la gest/acțiune la trasarea hotărâtă a contururilor. De la fragmente și chiar mai puțin decât fragmente, pete fragmentare de gest-culoare, la fragmente de amploarea unei forme tipologic recognoscibile. Mai degrabă direcția mișcării, decât stațiile punctuale ale unor tablouri definitiv încheiate. O așteptare detașată, lipsită de constrângeri, a coagulării semnificațiilor unor semne vizuale.

Nu e producere planificată: e mai degrabă o estetică a descoperirii accidentale, pentru că e o punere în scenă a posibilului. Cât de departe și în ce direcție pot fi duse astfel lucrurile?! Nu în sensul unei opera aperta, ci a limitelor producerii posibilurilor semnului vizual, în direcția virtualului picturii! De la diferanța semnificanților vizuali la diferențiere formei picturale, pot apărea agregări la care alții – cu același vocabular al semnelor vizuale – să nu se fi gândit. Întrucât pentru Radu Pulbere nu pare să existe încă vocabularul standardizat al scrierii semnelor vizuale, care să marcheze prezența istoriei formalizate el ne propune o manieră de a vizita istoria posibilă a semnelor propriei vizualități, de a invoca propria preistorie a semnului pictural. Prin aceasta, subiectivitatea vizuală a pictorului eliberează ceea ce subiectivitatea privitorului avizat ținea închis. Parcă auzi o limbă ce are rezonanțe cunoscute dar care nu ia forma cuvintelor pe care le știi…

Ceea ce ne propun Rătăcirile trupului este să ne lăsam în voia limbajului vizual, a unui limbaj care, vorbind, descoperă ce vrea să spună așa cum ideea îți poate veni vorbind!

Aurel Codoban