Expoziţie aniversară: „Gheorghe Iacob sau despre geometriile variabile ale câmpiei”

Vernisaj: miercuri, 2 septembrie 2015, ora 18.00

2 - 20 septembrie 2015

La împlinirea vârstei de 90 de ani,  Gheorghe  Iacob  (născut la 5 septembrie 1925, Scutelnici-Buzău)  coboară din Galeria artiștilor români longevivi pentru a aduce clujenilor darul neprețuit al artei sale feerice.  Uluitoarea sa operă s-a plăsmuit, timp de peste 70 de ani, într-o cadență tumultoasă, favorizată de mediile solare ale sudului, scăldată în lumină, străbătută de transparențele difuze ale unui soare fierbinte sau, dimpotrivă, agregată în structuri metaforice, neguroase, care mărturisesc sacadat o spectaculoasă contopire a sentimentelor care ține de geometria mai complicată a spiritului câmpiei și luncilor străbătute de râurile fertile care coboară văile Carpaților. Acest patriarh al Câmpiei bărăgane, care poartă în desaga minții sale încă foșnetul aspru, dar suculent, al ierbii adăpostind dropii, iepuri și sitari, ecoul legănat al asfințiturilor care înroșesc cerurile grigoresciene, depărtările vuind neliniștite de tălăngi și mugete de animale în așteptarea  marilor popasuri la „Orății” cu nunți, petreceri și belșuguri câmpenești, a început cam de prin 1967 să deșarte din povara sa o „geologie”a formei translucide, sclipitoare, trecând de la senzorialul factice, ușor cenzurat, la asceza diafană a abstracțiunii, înlocuind, cu alte cuvinte, sonoritatea sălbatică și primară a simțurilor cu orchestrația rafinată, dar rămasă vie, îmbelșugată cromatic a percepției educate. Câmpul care păstra solemnitatea tragică a unui concept al ne-desăvârșirii a început să semene cu ogorul semănat, brăzdat de gândurile omului - ca și de uneltele lui! - sculptând un „asediu” al formei neapărat pre-existente, dincolo de revărsarea optică a realismului,cu care ne amăgește natura. Adâncind și concentrând elanurile sale cognitive, a început să mânuiască cu ușurință altă limbă care, dacă nu e filozofică, e cel puțin „academică”, rânduită să exprime formele care palpită sub crusta aparențelor naturii. Virtuozitatea acestui limbaj pare să ducă opera sa la desăvârșire. Nimic în plus, nimic în minus, orice adaos, orice reziduu, tind să producă altceva, reproducându-se pe sine ca sub porunca unui impuls genetic, descoperind mereu, în ciuda sintezelor impuse, o altă diversitate în aceeași unitate. Operând între abstracție și intropatie – polaritatea de mult consacrată de Worringer –, Gheorghe Iacoba depășit rutina unei modernități care înseamnă refugiul într-un spațiu spiritual deschis, subiectiv, idealist, anti-realist, care refuză concluzia precipitată a filozofului, proclamându-și o independență ideală pentru exprimarea sa liberă. Etichetat altădată, cu încruntare maniheistă „formalist” al acelei epoci revolute în care „doctorul” Kovalenko trata artistul român de „boala speciei”, iar „remediile naturiste” țineau  băbește artele atârnate în „cârligul” puterii, artistul a răzbit peste timpurile aurorale ale acelui început maculat de subterfugii și „strategii” degradante, devenind astăzi, din perspectiva trecerii timpului, autorul unei opere definitive, complexe, cu principii clare, urmărite asiduu de-a lungul vieții, un artist definitoriu pentru abstracționismul românesc, dacă această poetică mai poate suporta ingredientele panașului național, așa cum îl purtau cu mândrie autohtonă țărăncile epocii semănătoriste. Câtă seninătate, atâta discreție și sensibilitate, pentru acest om al câmpiei exersând să pătrundă geometriile variabile al unui relief altădată înțeles prin imobilitatea sa monumentală, prin platitudinea lipsită de spectaculozitate formală, explorat, însă, cu infinită afecțiune pentru a scoate la lumină „câmpurile” energetice și dinamismul intrinsec al structurilor sale ascunse. Prezența sa la Cluj cu această expoziție monumentală - o sinteză a întregii sale opere – semnifică cel puțin două aspecte majore ale arte noastre din ultimul secol. Pe de-o parte, artistul aduce astfel o înaltă apreciere artei ardelene și publicului educat de aceastași, pe de altă parte, furnizează un model de continuitate creatoare la care pot privi, cu interes,și surprinzătoare revelații, iubitorul de artă din această parte a țării. Arta clujeană a practicat cu interes (nu numai formal!) soluțiile abstracționismului modern, deși, uneori, apatic, fără convingere fermă, cu o anume frivolitate a experimentului, dar ce vedem astăzi pe simezele Muzeului de Artă clujean consacră, o dată mai mult, un artist și o operă consolidată nu numai ca faptă istorică articulată prin amploare și expresivitate monumentalului, dar și prin poetica genului, conținând, prin reverberații lirice, arta premergătorilor inaugurali de la începutul secolului.

Se cuvine să privim cu recunoștință această operă, îndreptând mulțumirile noastre inimosului colectiv de specialiști ai Muzeului de Artă, condus cu inteligență și sensibilitate profesională de Domnul Lucian Nastasă- Kovács.

Radu Vasile

Dan Hăulică (2008) :

« Atent să nu piardă urma înaintării lui adevărate, artistul s-a învoit, spre a-și circumscribe rodnicia, la un triplu receptacol – Dalles, Castelul Mogoșoaia, Galeria «Dialog» – care să adăpostească încheie complementară, distinct și suplu, revelațiile acestei sinteze: peste bariere simplu cronologice și peste fragmentări irelevante. (…)

Spița lui se trage din părţile adâncite ale Bărăganului de jos – cum ii zice pictorul – și locurile astfel evocate duc înspre Dor Mărunt și înspre legănarea de nostalgii pe care ne-o așterne, fără greș, Odobescu. În satul său, Scutelnici, dăinuia amintirea călărașilor cu schimbul, câmpia imensă, deschisă neistovit mirajului, explică un fel de statornică așteptare, pe care i-o detectez în frânturile de biografie. (…)

Împiedicat samavolnic să-și obțină diploma de absolvire, ca şi Bitan, Almăşanu, Geta Brătescu şi alte meritorii talente, lovite culpabil, Iacob nu cedează reacțiilor de ordin resentimentar, căcit rebuie-știe bine-să se confrunte cu probleme ale expresiei, altfel importante, dincolo de conjurația mediocrilor, înfipţi în interdicții anti-picturale.»

De altfel, încele șase decenii de activitate, Gheorghe Iacob a participat la majoritatea Bienalelor de Pictură şi Sculptură, a Saloanelor Municipale și la manifestări cu program complex: între 1957 şi 1996 a participat la 10 expoziţii în ţară; a expus la Paris (1968, Galeria Lambert – „Six jeunes peintres Roumains”), Haga (1969, Mesdag – „8 artişti români”), Atena (1984, Muzeul Naţional de Artă Contemporană – Expoziţie de pictură) şi Lyon (1990, Expoziţia Municipală) alături de alți artiști români; între 1966 şi 1988 a participat cu lucrări la o serie de expoziții internaționale în Bulgaria, Anglia, Polonia, Italia, Siria, Iran, Cehoslovacia, Germania şi URSS.

Despre prezența sa la expoziția organizată la Galeria Lambert din Paris, în 1968, prestigioasa publicație „L’Arche” afirma: „Din România răsar șase tineri pictori, inegal înzestraţi, dar toți decișisă se despartă de canoanele imbecile ale realismului socialist. Libertatea proaspăt cucerită, rezoluția de a o ilustra și a o apăra vibrează în pânzele lor. Gheorghe Iacob ajunge la o sinteză strălucitoare a geometriei și a culorii. El a știut să păstreze bogatele armonii ale unei tradiții româneşti care s-a rostit în covor și în țesături, în costum și-n icoane pe sticlă, în toate obiectele ieșite dintr-un artizanat ţărănesc care, fără îndoială, e unul dintre cele mai minunate din Europa. Această culoare vibrantă, Iacob, a pus-o în serviciul unui proiect intellectual asemenea aceluia care i-a animat odinioară pe artiștii constructivişti și care se poate rezuma ca un spectacol al lumii ordonat după canoanele geometriei. Însă arce, triunghiuri, linii drepte sau frânte sunt purtate de un suflu care le dă un dynamism straniu. Formele se mișcă sub privire şi caută parcă a se logodi cu fervoarea fauve a culorii care le străbate”.